
În lucrul cu oamenii trebuie să-i privim precum păsări libere ale cerului: poţi afla unde-şi au cuibul, dar nu vei şti niciodată mai dinainte, unde-i vor purta aripile în zbor.
Cea mai mare parte a vieţii ne-o petrecem alergând. Iar în scurtele răgazuri de popas, suntem prea obosiţi ca să ne putem gândi încotro.
Agricultorul îşi ordonează viaţa şi activitatea după ciclurile naturii: când e de semănat – seamănă, când e de cosit coseşte, iar când e vremea culesului culege. Atunci şi nu altă dată.
La fel şi pentru cercetător semănător în lumea gândurilor. Căci şi aceasta aparţine în egală măsură
Naturii, ca şi lumea pământului, şi de aceea dator este a-şi armoniza conduita cu mersul proceselor vieţii.
Astfel încât fiecare gând trebuie să-l găsească pregătit a-i împlini rostul, întocmai cum fiecare anotimp îl găseşte pe gospodar cu uneltele în bună stare.
În rest, toate celelalte aspecte ale vieţii – familie, prieteni, petreceri, suferinţe, împliniri ori eşecuri sunt deopotrivă fără valoare în faţa Naturii şi a mersului ei. Pentru ea, tot ceea ce contează este datoria şi efortul împlinirii acesteia.
Că lumea e un vis, o iluzie, o speranţă, un proiect etc. s-a spus dintotdeauna de către marii oameni. Ce s-a omis însă: lumea este deopotrivă şi în primul rând o Şcoală. Sau poate nu întâmplător, căci pentru sufletul în prima tinereţe viaţa trebuie să fie un joc, până creşte astfel încât să poată purta pe umeri Datoria acesteia.
De când ne facem intrarea în Lume, ne întâmpină, în Poarta Vieţii prima şi cea mai mare minciună a Existenţei: iluzia că am fi. Avem însă la dispoziţie un destin de om spre a spulbera această iluzie şi a pune în locul ei adevărul: şi anume să dovedim că suntem. Dar pentru aceasta e necesar să ne facem; de la început şi până la sfârşit .
Natura a trimis pe lume o potenţialitate. Noi trebuie să-i dăm chipul realităţii, împlinind-o.
Fiecare act de gândire/ reflecţie/ raţionare, ne aduce aminte că existăm. Dar numai urmele eforturilor noastre în lumea materiei ori a spiritului ne pot dovedi aceasta.
E-adevărat că uneori clipa aduce mai mult decât anul. Însă o astfel de clipă nu urmează niciodată decât multor ani de trudă pe ogorul vieţii.
E-adevărat că murim câte puţin cu fiecare clipă ce urmează naşterii noastre. Dar oare lemnul nu se mistuie la fel pentru a dărui lumii căldura fiinţei sale?
Visăm să atingem Cerurile; sperăm că vom ajunge măcar până în Vârful Muntelui; ne propunem ca, cel puţin să parcurgem cât mai mult din Drum şi ne programăm să începem Călătoria. Dar tot ce facem e nimic altceva decât să batem pasul pe loc în planuri zadarnice.
Precum Stejarul blând şi înţelept străjuieşte singur Pacea Câmpiei Nesfârşite, adăpostind Călătorul în Marea sa Trecere, tot aşa tu, stand împăcat cu tine însuţi şi adânc înrădăcinat în Solul Cunoaşterii, fi Casa Universului pentru Fiinţa rătăcindă pe Întinderea Nemărginită a Manifestării.
Precum Bradul rămâne falnic şi încrezător în Trupul Muntelui, aspirând la Albastrul Senin al Cerului, chiar împovărat de Omătul Iernii şi Viscolele Naturii, tot aşa tu, omule, ridică-te pe Culmile Senine ale Fiinţării şi nu-ţi lua Privirea de la Stelele Nopţii Călăuzitoare ce-ţi vor arăta Drumul Destinului prin Viscolul Vieţii.
Spiritul liber este precum lama plugului: chiar dacă nu imediat, de pe urma trecerii lui prin lume, mai devreme sau mai târziu, vor răsări roadele unei noi recolte.

Spiritul liber este ca orice suflet de copil: nu ştie să urască, dar ştie să ierte. Nu se teme să plângă şi poate să râdă din toată inima. Se ruşinează de greşelile proprii, dar niciodată de prietenul său. Regretă amintirile şi îşi doreşte viitorul. Se bucură de fiecare clipă dar nu detestă trecutul. Visează mult şi iubeşte şi mai mult.
Spiritul liber este precum anotimpurile: te poţi bucura de prezenţa şi roadele lor, însă nu le poţi nici chema, nici alunga; dar mai ales nu le poţi opri trecerea peste sufletul lumii atunci când glasul timpului se face din nou auzit.
