Nu observăm

Nu observăm importanţa fiecărui clipe fiindcă am fost obişnuiţi să percepem doar cursul istoriei. De aceea suntem atât de străini de noi înşine: pentru că istoria omenirii nu are decât câteva icoane la care se închină.

Aceia ce vin

Aceia ce vin la bibliotecă doar să înveţe pentru examene se aseamănă întru totul celor ce se duc la biserică în fiecare săptămână şi poposesc atât cât să-i ceară lui Dumnezeu bani, apoi pleacă în grabă să-şi resolve problemele de afaceri, căci n-au vreme de pierdut cu vorbăria.

De mii de ani omul

De mii de ani omul îşi doreşte să se înalţe mai aproape de cer. Dar nici măcar în vârful munţilor n-a ajuns, căci casa încă şi-o doseşte prin văi întunecate.

Singurele progrese făcute: a ieşit din peşteră şi şi-a adăugat aripi, crezând că aşa va păcăli Înalturile...

Omul

Omul – corăbier ce vine în portul vieţii înzestrat cu misiunea unei

Călătorii: a sa proprie şi unică în Univers. De aceea Educaţia este cea care trebuie să-l pregătească pentru această Mare Parcurgere: să-l ajute aşi aminti Destinaţia şi Steaua Călăuză, să-i recapituleze cunoştinţele de navigaţie, să-i verifice magazia, dacă are cele trebuincioase reuşitei misiunii, dar mai ales şi mai întâi de toate să-l susţină mereu atunci când valurile înspumate îi vor zdrobi Corabia de Stâncile Disperării ascunse în Zbuciumul Devenirii.

La realul progres

La realul progres al comunităţii umane contribuie cu adevărat numai tinerii şi bătrânii. Ei sunt singurii ce-şi permit aventura în lumea sacră a valorilor universale: primii pentru că nu au fost încă pervertiţi de „păcatul originar” al falsităţii rosturilor stabilite în lumea umană, ceilalţi pentru că au băut până la fund cupa amărăciunii acestora.

În adevăratul

În adevăratul său sens, managementul reprezintă acel complex de strategii care permit buna dezvoltare a oricărei activităţi după modelul bulgărelui de zăpadă: îţi trebuie ceva material pentru formarea lui iniţială, după care îl arunci ori îl rostogoleşti şi creşte singur. Dacă ai norocul să şi găseşti o pantă, lucrurile chiar vor merge de la sine. Numai atenţie: unele povârnişuri se termină în prăpăstii – dacă ţi-ai luat ochii de pe el, ori dacă între timp a devenit prea mare şi de nestăpânit, lucrurile pot avea un final dramatic. Şi cel mai adesea orgoliul şi dorinţa de „mărire” (cea a lui „vreau totul şi ceva în plus”) chiar acolo ne şi împing.

De aceea pentru orice creştere şi dezvoltare trebuie găsit ritmul potrivit, astfel încât să nu ni se întunece judecata din cauza vitezei, iar raţiunea liberă de orice dorinţă să ne lumineze orizonturile devenirii pe o rază de o mie de paşi. Iar aceasta de la primul Pas!

Pentru cei ce au ales

Pentru cei ce au ales Călătoria, tovarăşii de drum sunt înzecit mai valoroşi decât toate sufletele rămase acasă, ori privitoare de pe margine...

Chiar dacă ei, de multe ori, nu ştiu aceasta...

Dacă agricultorul frământă

Dacă agricultorul frământă lutul pământului pentru a permite vieţii să se înalţe înfloritoare spre stelele cerului, cercetătorul preface lumea spiritului spre a permite aceleiaşi vieţi să coboare din înaltul astrelor, în lumea oamenilor bucuria acestei înfloriri.

Când

Când ţi s-a stricat maşina, nu mergi la universitate să audiezi un curs despre rulmenţi şi calculul coeficientului de frecare, ci te duci la mecanic să îţi repare problema. Căci ceea ce-i trebuie maşinii este o reţetă şi instrumente de schimb, nu discursuri şi păreri academice.

La fel şi în psihopedagogie: avem nevoie de reţete nu de conferinţe şi congrese. Trebuie să tragem omul la rampă şi să-l reparăm, căci exploatarea lui de către societate i-a produs multiple şi grave stricăciuni.

Venim pe lume liberi

Venim pe lume liberi şi uşori pentru că toată suferinţa ni se descarcă în ţipătul primordial. Apoi descoperim clipele de bucurie şi învăţăm să ne încărcăm sufletul cu dorinţe şi speranţe. Până când, sufocaţi de greutatea atâtor deznădejdi, sfârşim prin a pune un mare punct înaintării noastre. Este momentul celui de-al doilea Mare Strigăt, pe atât de sălbatic, pe cât de cruntă disperarea pierderii până şi a celei din urmă dorinţe: acea de noi înşine.

Toţi oamenii

Toţi oamenii înalţă din când în când privirea spre stele. Dar numai unii fac din lacrimile cerului izvor pentru sufletul lor însetat de viaţă.

Decât diamante

Decât diamante pierdute în mocirla existenţială, mai bine pietre de rând, dar purtate cu drag în coliere, spre încântarea ochilor şi sufletului omului.

Căci orice valoare, ca să-şi câştige dreptul la viaţa, trebuie să se facă utilă fiinţei. Altfel rămâne o tristă şi însingurată utopie: adică fecundare sterilă a raţiunii şi avorton nedorit al creaţiei.

Fiecare creaţie consumă

Fiecare creaţie consumă din sufletul nostru de azi, dar adaugă la sufletul nostru de mâine. Astfel încât dintre toate fructele pământului, omul creator este singurul care sporeşte prin epuizare.

Călătoria spre noi

Călătoria spre noi, începe totdeauna cu o mare rătăcire prin ceilalţi. Şi atunci e de înţeles de ce multe nu ajung să-şi cunoască vreodată ţinta, destinaţia finală.

Ceea ce deosebeşte

Ceea ce deosebeşte împlinirea de o faptă întâmplătoare, este că numai prima s-a născut din vis, s-a hrănit din speranţă şi a crescut în sufletul omului. Cealaltă aparţine Lumii Naturii, dar împlinirea este adevărată odraslă a fiinţei.

Pentru pomii

Pentru pomii roditori fiecare floare este speranţa unui fruct, iar fiecare fruct dovada existenţei şi certitudinea perpetuării.

Întocmai sunt pentru om visele şi faptele sale.

Ne dorim vise frumoase

Ne dorim vise frumoase pentru că în ele toate problemele se revolt singure şi urâm coşmarurile fiindcă acolo drumul spre noi depinde de găsirea soluţiilor.

Astfel încât se pune întrebarea: ne dorim atât de puţin pe noi înşine încât să ne asumăm acest efort, sau suntem doar peste măsură de leneşi.

Orice fruct

Orice fruct înainte de a fi gata de cules, trebuie să fi fost mai întâi sămânţă, apoi lemn, apoi floare.

Întocmai la fel şi oamenii mari, înainte de-a bucura lumea cu roadele fiinţei lor, trebuie să fi trecut ei înşişi prin etapele dezvoltării de la nimicnicia comună, la voinţa înălţării, la speranţa viitorului, la frumuseţea caracterului şi belşugul rodniciei.

Oamenii

Oamenii îşi doresc să fie „cu picioarele pe pământ”, păsările se străduiesc să-şi apropie cât mai mult aripile de cer.

Profesiunea

Profesiunea nu e o specializare în a face ceva, ci o deschidere, cu orizont pentru creaţie şi autocreaţie, pentru progres şi autodepăşire. Profesiunea este pentru om eterna chemare şi mereu marea tentaţie. De aceea nu se poate preda în şcoli: fiindcă e un copac falnic înflorit în Primăvara tinereţii, născut în sufletul omului din sămânţa furată de alizeul pasiunii, ocrotit de soarele speranţei şi hrănit din seva dorinţei de sine şi de alţii.

Idealul

Idealul e un proiect fără termen de împlinire, dar care poartă în sine mai multă viaţă decât toate înfăptuirile ulterioare, care-l transformă în realitate.

Oricât

Oricât de mare ar fi, orice temple se edifică din trupul minusculelor cărămizi. La fel şi orice ideal, devine realitate numai datorită micilor înfăptuiri care-l preced.

Cu viaţa nu poţi negocia niciodată.

Cu viaţa nu poţi negocia niciodată.

Regulile ei sunt simple şi clare: îi dai, îţi dă; îi iei, îţi ia. E ca o maşinărie uriaşă la scara întregii naturi.

Dar poţi negocia, cu Cel ce se ocupă de bunul mers al acestei infailibile maşinării, cu Cel ce poate face ca viaţa ta să fie aşa cum vrei. Însă pentru aceasta trebuie ca mai întâi să vrei, cu toată fiinţa ta, adică să te dedici, să te dăruieşti întru totul acestui proiect numit propria ta devenire.

Până la urmă acelaşi mechanism inefabil; atâta doar că acum nu mai este „voia sorţii”, ci rodul muncii tale.

Rezultatul poate fi acelaşi ori altul, nare importanţă. Ceea ce contează e faptul că abia de acum, în afara acestui rezultat şi independent de el, eşti tu.

Lucrurile mari şi valoroase

Lucrurile mari şi valoroase pentru progresul omenirii au fost săvârşite de oameni care nu s-au lăsat pervertiţi de şcoala timpului lor. Căci şcoala înseamnă să torni seva gândirii şi simţirii într-o formă fixă, moartă; înseamnă a învăţa să funcţionezi după anumite comenzi; şcoala formează oameni pentru societate, pentru binele ei de azi şi nu pentru oamenii ca fiinţe în sine. De aceea şcoala, aparţinând istoriei nu poate fi decât un centru de dresaj.

Dar spiritul uman este liber prin natura sa existenţială şi numai cei ce înţeleg să îşi asume această stare de a fi, pot avea acces, cu adevărat, în universul ideilor mari şi înnoitoare

Orizonturile se dăruiesc doar celor ceşi deschid aripile spiritului pentru a porni în Migraţia Devenirii. De aceea, dacă vrem roboţi, să-i trimitem la şcoală; dacă vrem, oameni, să ne ocupăm de dezvoltarea liberă a spiritului lor.

Venim

Venim de „nu se ştie unde” şi mergem spre „nu se ştie ce”.

La mijloc un „nu se ştie cum” ne face să irosim perioada numită „viaţă”.

Fără să apucăm a ne întâlni cu prea-simplul „de ce” care ne-ar fi salvat de această rătăcire, aducându-ne spre noi înşine.

Prin definiţie

Prin definiţie, orice lucru din Univers este deopotrivă jumătate creaţie, jumătate distrugere. Numai fiinţa umană mai oscilează încă între acestea două, fiind când una, când alta.

E înzecit mai folositor

E înzecit mai folositor gândul cel mai mic, dar care lasă în urma sa o înfăptuire pentru omenire, decât marile idealuri, ce trec precum furtunile mării, tulburând mintea şi sufletul corăbierului.

Pentru cercetător

Pentru cercetător ca şi pentru agricultor nu contează cât a însămânţat, câte eforturi şi speranţe a irosit, ci numai câte hambare a reuşit a umple cu roadele muncii sale oferite umanităţii.

Tragismul speranţei

Tragismul speranţei: fiecare speră să găsească împlinirea ideală şi de aceea o refuză mereu pe cea prezentă şi atât de necesară.

Toţi oamenii îşi doresc să

Toţi oamenii îşi doresc să devină „cât mai cu greutate”. Numai păsările visează la tehnici de uşurare, adică de înălţare.

Umblând atât de mult pe pământ

Umblând atât de mult pe pământ, ne-am obişnuit într-atât cu greutatea noastră, încât şi când ne-am făcut aripi, le-am gândit din plumb: adică atârnând a disperare.

Încercările vieţii sunt

Încercările vieţii sunt precum pietrele de moară: ele transform boabele speranţei în recolta împliniriilor.

Timpul trece peste viaţa

Timpul trece peste viaţa omului precum norii pe bolta cerului. Numai că în urma lor străluceşte soarele, pe când în urma timpului cel mai adesea rămâne umbra amintirilor şi prea arareori licărirea slabă a câte unei împliniri.

Orice viaţă trăită

Orice viaţă trăită cu sens lasă un drum, sau măcar o potecă fie ea cât de şerpuită. Uneori e drumul pierzaniei de sine, alteori al regăsirii.

Şi de cele mai multe ori, deopotrivă al amândurora.

Că uităm de ceilalţi

Că uităm de ceilalţi nu e aşa mare pagubă, căci ei sunt mulţi şi se va găsi cineva să ne aducă aminte. Doar când uităm de noi înşine, cine oare o va mai face?

Ne suntem

Ne suntem atât de îndepărtaţi unii altora, pentru că încă nu am întins punţi de speranţă peste prăpăstiile suferinţelor noastre însingurate.

Toate marile creaţii

Toate marile creaţii ale omenirii sau născut din efortul autorilor de a-şi rezolva anumite probleme personale.

Căci cine n-a băut întreaga cupă a suferinţei de sine, n-are cum trăi suferinţa altora.

S-a spus că viaţa

S-a spus că viaţa e un chin, o provocare, o competiţie, un mare banchet, o cale spre mântuire, o datorie, o închisoare, o şansă (ultima) etc. Dar viaţa e o simplă Zi de Şcoală: adică toate acestea la un loc şi încă altele nebănuite.

Omul se chinuie

Omul se chinuie să lase urme, timpul se grăbeşte să le şteargă.

Atunci nu e de mirare că omenirea rătăceşte atât de des drumul cel bun.

Curgerea timpului

Curgerea timpului şi trecerea omului se aseamănă prin aceea că ambele se petrec la fel de repede. Însă pe când prima lasă urme totdeauna, cealaltă prea arareori.

Fiecare om

Fiecare om e un moment de popas în grăbita curgere a timpului. Iată de ce avem nevoie de atâţia oameni: ca să ne luăm o pauză bine meritată. Dar până la a opri timpul în eternitate, mai este mult. Cam atât cât suma distanţelor dintre două momente de popas: adică dintre Tine şi Mine.

Toţi oamenii sunt călători prin viaţă

Toţi oamenii sunt călători prin viaţă, dar vor lăsa cu adevărat urme adică împliniri doar cei ce reuşesc să facă din destinul lor Marea Trecere.

Deşi se nasc

Deşi se nasc din seva pământului, toţi copacii aspiră spre cer. Numai omul se-nfundă tot mai adânc în lutul materiei.

Oţelul înainte de-a fi spadă

Oţelul înainte de-a fi spadă şi-a participa la bătălie, trebuie să treacă prin caznele focului în atelierul fierarului.

La fel şi caracterul omului este prelucrat de măiestria Destinului. După măsura bătăliei ce va să o poarte.

Înainte de a deveni fluture

Înainte de a deveni fluture, omida trebuie să-şi dorească aripi, să fie pregătită pentru măreţia zborului şi, mai ales, să deteste suficient de mult faptul de a se târî mereu.

S-a spus că visul de azi

S-a spus că visul de azi este cheia realităţii de mâine. Dar mereu s-a omis Cel ce descuie uşa; Cel ce transform visul în proiect şi zideşte din proiect realitatea unei împliniri. Căci fără El, mâine rămâne o pură utopie.

Vânturile Destinului

Vânturile Destinului ne poartă pe fiecare dintre noi seminţe de umanitate peste orizonturile devenirii. Într-o bună zi vom găsi poate un petec de speranţă în care să ne înfingem rădăcinile spre a rodi fructul fiinţei noastre pentru bucuria cerului, ori a pământului, ori, fie şi numai pentru bucuria omului însuşi.

Dar câte ţinuturi ale deznădejdii trebuie străbătute până la acel petec de speranţă...!

Dezrădăcinare

Dezrădăcinare: le-am cerut zeilor aripi, să ne înălţăm la cer, dar am uitat că ne-au rămas cuiburile pe pământ.

După fiecare dezastru

După fiecare dezastru noi începem reconstrucţia, atât în lumea materiei cât şi în cea a spiritului, fără să observăm că ceea ce ni se cere, de fapt este nu re-construcţie (adică edificare pe ruinele a ceea ce-a fost) ci construcţie din nou, adică să facem posibil, realizabil ceva ce înainte n-a fost; – decât cel mult un vis.

De aceea, atâta timp cât în lume există vise, iar în noi zace un Manole, vom fi mereu întâmpinaţi de dezastre pe calea vieţii. Ele sunt marcajele ce ne arată când şi unde trebuie să înălţăm câte o mânăstire. Una nouă... a noastră.

De la vis la împlinire

De la vis la împlinire calea nu-i cu nimic mai lungă decât cea de la vis la deznădejde. Numai că prima urcă, pe când cealaltă coboară. De aceea şi ajungem atât de repede acolo jos: pentru că nu trebuie să facem nimic şi asta facem cel mai bine.

Paradoxul speranţei

Paradoxul speranţei: Fără neîmpliniri nu ar exista speranţă, ci doar certitudine.

Dar certitudinea este rece şi închisă; ea răpeşte fiinţei umane libertatea, condiţionând-o spre un ceva anume, dinainte stabilit şi unanim cunoscut.

Doar speranţa păstrează misterul asupra finalului şi îi lasă posibilitatea de a se petrece în orice orizont; şi nimeni nu ştie aceasta mai dinainte.

Suferinţa

Suferinţa este fântâna din care Sufletul se adapă atunci când pasul îi şovăie pe cărarea abruptă a vieţii.

De n-am avea

De n-am avea Cerul deasupra şi pământul sub picioare, ne-am simţi striviţi de greutatea Infinitului.

Progresul omenirii

Progresul omenirii: în Zori visăm să mergem mai departe. Ceasul de Amiază ne prinde încurcaţi în calculi şi măsurători, pentru ca Amurgul să ne trimită la culcare obosiţi de-atâta bătut pasul pe loc.

Venim pe lume semănând

Venim pe lume semănând speranţă; ar trebui să plecăm luând cu noi roadele împlinirilor. Dar cel mai adesea nu facem decât să risipim viaţa în vânturile pustiirii de sine. Şi atunci e de mirare dacă în Amurg nu ne rămâne decât recolta deznădejdii?

Trecerea prin viaţă

Trecerea prin viaţă, ca şi mersul pe bicicletă trebuie să priveşti mereu înainte, altfel rişti să ajungi unde nu vrei sau, mai rău, să nu ajungi nicăieri: adică să te prăbuşeşti la cea mai mică încercare.

Sufletul omului

Sufletul omului – un vas gol pe care viaţa îl umple, după caz, cu mizeria sau cu îmbelşugate roadele împlinirii, după străduinţa gospodarului purtător.

S-a spus că

S-a spus că „nu trebuie să lupţi decât în bătăliile pe care le poţi câştiga”.

Dar asta numai dacă eşti general.

Omul însă are datoria de a participa la toate, ca simplu soldat ce se găseşte; ca executant. Generalul regizorul bătăliei este altcineva.

Virtutea soldatului stă-n însăşi participarea cu toată dăruirea sa.

Femeia

Am fost acuzat că prea venerez Femeia. Necredincioşilor! Este singurul altar autentic, lăsat spre călăuzire şi sprijin sufletului nostru. Restul, toate sunt artefacte ale masculinităţii. Adică idoli falşi.

Venim pe lume

Venim pe lume: speranţe. Trecem prin viaţă: proiecte. Şi sfârşim: uneori dezastre, cel mai adesea deznădejdi şi mult prea arareori împliniri: adică rezultate utile lumii şi vieţii.

În Portul Destinului

În Portul Destinului ne îmbarcăm pe Corabia Speranţei pentru Călătoria pe Marea Vieţii. Chiar de la prima Vâslă a Gândului coborâtă în Seva Dorinţei, Naufragiile Disperării încep a ne pândi Visul Zilei de Mâine.

Omul

Omul jumătate fiinţă, jumătate dorinţă. Între acestea două Speranţa se luptă pentru un armistiţiu. Şi nu e de mirare atunci că sfârşeşte mai totdeauna într-o mare deşertăciune.

Soarele zâmbeşte

Soarele zâmbeşte trecătorilor în fiecare dimineaţă şi de aceea toate zilele sunt la fel. Numai pentru luptători fiecare dimineaţă poate fi ultima astfel că toate zilele sale devin unice.