La începutul oricărui drum al vieţii este plasată o cruce mare pe care stau scrise primele şi cele mai importante legi ale oricărei călătorii: “Ai grijă să nu porneşti pe un drum greşit, dar mai ales să nu perseverezi în greşeală. O dată ce ai trecut de acestea două, mergi fără încetare. Mergi!”
Omul poartă cu sine toate darurile vieţii, numai că în loc să le cultive, le risipeşte în zările speranţelor deşarte.
Sufletul un spaţiu gol, care după caz poate lua orice întrebuinţare: o groapă de gunoi care să adune mizeriile vieţii, ori un hambar în care să fie depozitate îmbelşugatele roade ale împlinirii misiunii de om.
Oamenii de ştiinţă ai prezentului s-au obişnuit prea mult cu tihna laboratorului lor şi scormonesc în acelaşi loc în căutare de vestigii istorice, pe când Fiinţa Umană, nu în trecut, ci numai în viitor poate fi regăsită.
Noii oameni de ştiinţă care se vor numi, printre altele şi „psihologi” fiindcă se îndeletnicesc şi cu studiul sufletului vor trebui să fie exploratori, nu arheologi. Ei vor lăsa confortul vechilor credinţe false şi vor purcede pe marea vieţii spre tărâmuri noi. Ei au o singură credinţă ce nu i-a înşelat niciodată: credinţa că singurul drum adevărat, este acela care merge mereu mai departe, urmând o Stea Călăuză ce duce spre Fiinţa Fiinţelor, trecând prin fiecare suflet născut în lumea aceasta, fie el de plantă, animal sau om.
Omul nu este o fiinţă posesivă, stăpânitoare, ci una contemplativă.
Bucuria existenţială se naşte şi creşte pe măsură ce ochii sufletului admiră tot mai de aproape frumuseţile vieţii, iar paşii fiinţei noastre se apropie din ce în ce mai mult de ele. Orice frumuseţe atinsă în zbor de aripa sufletului uman devine trup împietrit în cimitirul trecutului.
Omul este o fiinţă-în-devenire, o fiinţă-în-perspectivă. Frumuseţile vii ale vieţii sunt acelea ce merg mereu înaintea noastră.
Viaţa e o trecere, spun unii; alţii că e o amintire, un vis, o chemare, o mare încercare, sărbătoarea fiinţei şi multe altele. Dar viaţa tace; ea doar este.
