Caută neîncetat să rămâi liber...
Inima ta poate iubi tot ce doreşte...
În fiecare răsărit de soare există ceva frumos...
Eu Cred...
Ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat,
Cand un prieten te cheama in ajutor,
Vei gasi in tine forta sa-l sustii.
Eu Cred...
Ca trecutul nostru si circumstantele
Poate ca au influentat cine suntem acum,
Dar numai noi purtam raspunderea pentru cine vom deveni.
Eu Cred...
Ca nu intotdeauna este suficient
Sa fii iertat de ceilalti.
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.
Eu Cred...
Ca maturitatea are mai mult de-a face
Cu genurile de experiente pe care le-ai incercat,
Decat cu cate aniversari ai sarbatorit.
Eu Cred...
Ca uneori, oamenii de la care te asteptai sa te loveasca,
Atunci cand ai cazut,
Vor fi aceia care te vor ajuta sa te ridici.
Eu Cred...
Ca prietenul meu si cu mine
Putem face orice sau nimic
Si totusi sa ne distram de minune.
Eu Cred...
Ca o adevarata prietenie continua sa creasca,
Chiar si la distantele cele mai mari.
Eu Cred...
Ca indiferent cat de bun este un prieten,
El tot te va rani, din cand in cand,
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Eu Cred...
Ca nu trebuie sa ne schimbam prietenii,
Daca intelegem ca prietenii se schimba.
Chiar dacă i se adaugă nenumărate cursuri de apă înainte de întâlnirea cu marea, orice fluviu îşi are obârşia în propriul său izvor. La fel şi realizările lumii se nasc în mintea şi sufletul unui om, deşi mai târziu nenumărate alte minţi şi suflete vor veni să reverse prefacerile lor.
Majoritatea oamenilor sunt precum norii cerului: vin şi se duc în mare grabă, fără ca cineva să-i poată opri în marea lor trecere, nelăsând decât umbre pasagere peste panorama realităţilor lumii.
Mai devreme sau mai târziu, în primăvara speranţei, toate râurile îngehţate ale sufletelor îşi îndrepată undele spre marea eternă a vieţii.
Numai cei ce au curajul să se avânte până la marginea disperării şi să se afunde în cele mai adânci prăpăstii ale deşertăciunii sufletului lor, vor moşteni darul bucuriei de a fi în lume.
Glasul tăcerii doar vocea timpului ştie să-l facă auzit şi numai sufletul trecut prin tumultul vieţii să-I cuprindă înţelesul.
Farmecul vieţii nu vine din ceea ce avem, ceea ce dobândim sau din ceea ce facem. Ci numai din adevărată credinţă pe care ne-o dă faptul că toate acestea sunt posibile în existenţa noastră.
Ştiinţa nu este femeie de lume care să se afişeze în pieţele publice privirile tuturor profanilor. Ştiinţa este gospodină harnică, virtuoasă şi fidelă, care, din taina căminului ei are grijă de întreaga familie a omenirii.
Valurile timpului sapă în malurile lumii, lărgind oceanul prefacerii spre ziua în care sufletul-corăbier al omului va porni în larg, întru descoperirea noilor sale lumi interioare.
Devine cu adevărat puternic cel ce nu mai are nimic de pierdut. Dar cu mult mai destoinic este cel care, deşi ar putea pierde totul, nu se teme pentru aceasta.
Cum deosebim calea care urcă de cea care coboară? Calea care coboară ne ademeneşte, cea care urcă ne înspăimântă. De aceea până acum ascensiunea a fost privilegiul exclusive al celor destoinici. Deopotrivă ascensiunea omului şi devenirea lumii.
Ca şi ucenicii în muzică, oamenii în viaţă încă nu au învăţat să continue; sunt deabia la stadiul în care pot, numai dacă o iau de la capăt. De aceea orice pas al progresului începe cu o catastrofă demolatoare. Şi chiar dacă nu vor ajunge toţi mari muzicieni, într-o bună zi fiecare va putea cel puţin să fie un strălucit interpret. În acea zi lumea va cunoaşte existenţa continuităţii şi armoniei; ea va deveni o adevărată simfonie a omului.
Cultura este rezultatul chinului unor suflete care dacă ar fi fost lăsate să clădească, fiecare în vremea lor, lumea ar fi fost acum cu mult mai mult decât pânze, poeme şi cântece de jale. Dar poate că aşa nu ar fi putut exista războaiele…
Civilizaţia umană este rezultatul unui compromis între ceea ce-am fi vrut să facem ca să ne fie mai bine, şi ceea ce-am putut să-i convingem pe alţii să nu facă.
Lucrul cu oamenii ca şi cultivatul pământului, nu poate fi lipsit de mizeria suferinţei şi riscul dezamăgirilor. Căci precum holdele câmpului pot fi distruse de intemperiile vremii, tot aşa sufletul omului poate fi răpit de iluziile lumii.
Ne naştem speranţe, creştem destine, trăim opţiuni deschise,îmbătrânim modele, plecăm împliniri rodite; ciclul vieţii noastre.
Florile câmpului înfloresc din lacrimile norilor şi razele soarelui, iar sufletul omului rodeşte din seva suferinţei şi focul dăruirii de sine.
Sufletul omului este precum o fântână în deşert: cu cât sapi mai mult, cu atât dai de apă mai bună.
Orice suflet ca să rodească are nevoie de seva lacrimilor proprii şi lumina zâmbetului celorlalţi.
Adevărata sărbătoare este atunci când un suflet admiră un alt suflet, precum şi atunci când devine el însuşi capabil de admiraţie, chiar fără a avea cine să-l contemple.
Oamenii, ca si florile câmpului cresc în dragoste si credinta; credinta într-o zi de mâine mai buna si în capacitatea personala de progres si autodezvoltare; dragostea pentru tot ceea ce-i frumos în lume şi pentru rezultatele primelor.
În ştiinţă, la fel ca în arheologie, de multe ori sapi într-un loc fără să ai convingerea că vei găsi ceva acolo. Ai observat doar nişte urme slabe şi intuiţia te-a îndemnat să deschizi şantierul. Dar pe parcurs pe măsură ce timpul trece, efortul se adună iar grămada de pământ creşte, la fel sporeşte şi neliniştea sufletului o dată cu îndoiala. Oare te afli pe drumul cel bun? Oare nu alergi după himere?
Oare destinul îţi va oferi vreun rezultat la finele acestei munci titanice, sau te vei alege numai cu vânare de vât şi irosirea energiei existenţiale? Apoi îţi aduci aminte că nimic nu este întâmplător sub soare şi că nu e dat soldatului să se întrebe dacă va învinge sau va pieri în bătălie.
Misiunea lui este să lupte nu să ghicească; riscul înfrângerii îl va suporta generalul; gloria stă în luptă nu în rezultat.
De ce progresul lumii se produce atât de încet? Pentru că avem mulţi cercetători dar puţini descoperitori; pentru că avem mulţi preoţi dar nici un dumnezeu; pentru că avem multe şcoli dar puţină educaţie; pentru că avem nenumărate legi dar dreptatea nu mai sălăşluieşte printre noi; pentru că avem tot mai mulţi copii şi tot mai puţini părinţi; pentru că avem tone de cunoaştere şi numai câteva grame de înţelesuri; pentru că avem farmacii şi spitale la colţ de stradă, dar cu toţii rămânem bolnavi; pentru că avem poruduri peste munţi şi văi, dar nici o punte peste prăpăstiile dintre fiinţele noastre; pentru că trupurile nostre sunt mai aproape ca niciodată, dar sufletele au îngheţat în depărtări nemărginite; pentru că ne luminăm oraşele chiar şi-n miez de noapte, dar negura s-a aşternut peste conştiinţele noastre însingurate.
De ce progresul lumii se produce atât de încet? Pentru că avem mulţi cercetători dar puţini descoperitori; pentru că avem mulţi preoţi dar nici un dumnezeu; pentru că avem multe şcoli dar puţină educaţie; pentru că avem nenumărate legi dar dreptatea nu mai sălăşluieşte printre noi; pentru că avem tot mai mulţi copii şi tot mai puţini părinţi; pentru că avem tone de cunoaştere şi numai câteva grame de înţelesuri; pentru că avem farmacii şi spitale la colţ de stradă, dar cu toţii rămânem bolnavi; pentru că avem poruduri peste munţi şi văi, dar nici o punte peste prăpăstiile dintre fiinţele noastre; pentru că trupurile nostre sunt mai aproape ca niciodată, dar sufletele au îngheţat în depărtări nemărginite; pentru că ne luminăm oraşele chiar şi-n miez de noapte, dar negura s-a aşternut peste conştiinţele noastre însingurate.
Dacă vrem să ne regăsim trebuie să ne căutăm în viitor. Dacă vrem să ne recunoaştem trebuie să ne inventăm. Dacă vrem să ne bucurăm de noi înşine trebuie să învăţăm mai întâi a ne bucura de ceilalţi. Dacă vrem să trăim aproape de alte suflete, trebuie să dobândim puterea de a ne dărui lor.
Speranţa şi visul dau lumii culoare; truda şi realizările îi dau putere; dar numai sufletul nostru pus la temelia acestora poate să facă din lume un templu al vieţii şi din faptul biologic al convieţuirii sociale o sărbătoare a bucuriei existenţiale.
Călătorim prin viaţă mereu cu gândul la ziua de mâine, dar nu şi la ce ar trebui să cuprindă aceasta. Iată de ce fiecare zi de azi ne este atât de pustie.
Bucuriile trăite intens fac viaţa să pară mai lungă, dar numai realizările obţinute prin trudă o fac să fie mai valoroasă.
Nu poţi dărui dacă nu poţi primi. Oamenii nu ştiu cum să primească şi preţuiască darurile (de la semeni, de la viaţă, de la divinitate) întrucât nu-şi conştientizează nevoile.
În lumea Naturii nimic nici nu prisoseşte, nici nu lipseşte şi nici nu se iroseşte. Fiecare dar şi fiecare lipsă răspunde unei nevoi/trebuinţe prezente şi actuale.
Mai trebuie numai ca şi noi să fim prezenţi în conştientizarea acelei nevoi.
Profesorul este întocmai unui indicator de circulaţie plasat la intersecţia a numeroase drumuri ale cunoaşterii şi ale vieţii. Misiunea lui este să explice Călătorilor unde duce fiecare dintre acestea. Apoi ei sunt liberi să-l aleagă pe care-l vor. Dacă-l greşesc se vor întoarce la indicator pentru o nouă alternativă. Dar nimeni niciodată, nu a ridicat vreo statuie pentru un indicator de circulaţie. Iar indicatoarele ştiu cel mai bine aceasta; de aceea nu se aşteaptă la mulţumiri.
Adevărata lor satisfacţie vine atunci când Călătorul şi-a ales drumul potrivit. Iar misiunea vieţii lor este ca fiecare Călător să realizeze aceasta.
Omul este o fiinţă în perpetuă căutare de sine şi în perpetuă negăsire. Împlinirea sa în viaţă şi în lume vine din această speranţă a compromisului şi echilibrului între ceea e căutăm şi ceea ce reuşim să găsim. Iată de ce, cu cât mai mult şi mai des descoperim lucruri noi, cu atât împlinirea noastră mai mare va fi.
Ne temem de viitor nu atât pentru ceea ce ar putea acesta să ne aducă, ci pentru că nu ştim ce loc vom ocupa noi în ceea ce va fi.
Gândurile sunt rodnice numai atât timp cât merg înaintea noastră, cât aparţin viitorului, nu trecutului.
Orice realizare a omului în lume dobândeşte valoare numai dacă este clădită pe fundaţia sufletului său.
Visele omului şi norii cerului, vin şi se duc în mare grabă. Ele nu ne folosesc decât atâta timp cât rămân cu noi, fiindcă precum pământul rodeşte udat de seva norilor, tot aşa viaţa primeşte valoare numai însoţită de dorinţa viselor.
Niciodată nu eşti mai departe de realizarea uni vis, ca atunci când te-ai hotărât să renunţi.
Diferenţa dintre filosofie şi inginerie: prima se întreabă mereu “de ce?”, pe când cealaltă îi arată “cum”. Filosofia nu se opreşte din căutat, pe când ingineria utilizează deja, de multă vreme, ceea ce filosofia n-a găsit încă.
Recolta bogată nu creşte decât acolo unde pământul a fost frământat de lama plugului. La fel împlinirile în viaţa omului, urmează totdeauna muncilor existenţei.
Nu căutat victorii în bătălii. Adevăratul succes se obţine în vremuri de pace. Bătăliile creează generali şi împăraţi, dar distrug oştirile şi duc popoarele în sclavie.
La începutul oricărui drum al vieţii este plasată o cruce mare pe care stau scrise primele şi cele mai importante legi ale oricărei călătorii: “Ai grijă să nu porneşti pe un drum greşit, dar mai ales să nu perseverezi în greşeală. O dată ce ai trecut de acestea două, mergi fără încetare. Mergi!”
Omul poartă cu sine toate darurile vieţii, numai că în loc să le cultive, le risipeşte în zările speranţelor deşarte.
Sufletul un spaţiu gol, care după caz poate lua orice întrebuinţare: o groapă de gunoi care să adune mizeriile vieţii, ori un hambar în care să fie depozitate îmbelşugatele roade ale împlinirii misiunii de om.
Oamenii de ştiinţă ai prezentului s-au obişnuit prea mult cu tihna laboratorului lor şi scormonesc în acelaşi loc în căutare de vestigii istorice, pe când Fiinţa Umană, nu în trecut, ci numai în viitor poate fi regăsită.
Noii oameni de ştiinţă care se vor numi, printre altele şi „psihologi” fiindcă se îndeletnicesc şi cu studiul sufletului vor trebui să fie exploratori, nu arheologi. Ei vor lăsa confortul vechilor credinţe false şi vor purcede pe marea vieţii spre tărâmuri noi. Ei au o singură credinţă ce nu i-a înşelat niciodată: credinţa că singurul drum adevărat, este acela care merge mereu mai departe, urmând o Stea Călăuză ce duce spre Fiinţa Fiinţelor, trecând prin fiecare suflet născut în lumea aceasta, fie el de plantă, animal sau om.
Omul nu este o fiinţă posesivă, stăpânitoare, ci una contemplativă.
Bucuria existenţială se naşte şi creşte pe măsură ce ochii sufletului admiră tot mai de aproape frumuseţile vieţii, iar paşii fiinţei noastre se apropie din ce în ce mai mult de ele. Orice frumuseţe atinsă în zbor de aripa sufletului uman devine trup împietrit în cimitirul trecutului.
Omul este o fiinţă-în-devenire, o fiinţă-în-perspectivă. Frumuseţile vii ale vieţii sunt acelea ce merg mereu înaintea noastră.
Viaţa e o trecere, spun unii; alţii că e o amintire, un vis, o chemare, o mare încercare, sărbătoarea fiinţei şi multe altele. Dar viaţa tace; ea doar este.
