Există două mari

Există două mari constante în societate: curgerea timpului şi trecerea omului; şi două mari incertitudini: urmele sale şi valoarea acestora.

Copacii falnici

Copacii falnici cresc în pădurile dese, iar caracterul omului se formează numai în mijlocul greutăţilor vieţii sociale.

Creşterea unui om

Creşterea unui om, ca şi aceea a unei flori, se face de la natură. Însă florile domestice trebuie mereu udate de cineva.

Roata vieţii

Roata vieţii, ca şi curgerea timpului, deşi se întorc mereu în ele însele, niciodată nu revin de unde au plecat.

Visul şi speranţa

Visul şi speranţa sunt cele două valori extreme ce definesc fiinţa umană. Însă adevărata sa măsură o adau numai realizările înfăptuite între acestea două.

Visul şi speranţa

Visul şi speranţa sunt cele două valori extreme ce definesc fiinţa umană. Însă adevărata sa măsură o adau numai realizările înfăptuite între acestea două.

Deşi rătăceşte

Deşi rătăceşte atât de adesea pe cărări străine, în cele din urmă omul tot ajunge la Mecca fiinţei sale; numai că acum aduce cu sine comoara de suferinţă a dezvoltării personale.

Unii oameni

Unii oameni aduc pe lume lucruri frumoase în cugetări măreţe. Alţii se întrec a vorbi despre ele şi născătorii acestora. Prea puţini sunt, însă, cei care tac şi fac din toate acestea căpătâiul vieţii lor de zi cu zi.

Destinul spune

Destinul spune că trebuie să fie iarnă, iar nu că vei suferi de frig; că o să se lase secetă asupra sufletului tău, dar nu că vei suferi de sete.

Destinul nu spune că vei fi un om desăvârşit şi nici un mare păcătos. Dar va avea grijă să te sprijine în orice alegere ai face!

Sufletul omului

Sufletul omului visează aripi sprea a se înălţa mai aproape de cer, ignorând că i-a fost lăsat pasul şi cărarea muntelui.

Suferinţa

Suferinţa personală este adevărata sursă de creaţie, fiindcă ea stârneşte izvoarele sufletului şi face să răsară mugurii speranţei acolo unde înainte era numai deşertul lumii.

Pomii roditori

Pomii roditori se recunosc după bogăţia florilor şi savoarea fructelor, iar oamenii valoroşi după înălţimea aspiraţiilor şi profunzimea realizărilor.

Cu fiecare zâmbet

Cu fiecare zâmbet al Femeii, lumea reanaşte înzecit mai bună.

În lumea naturii

În lumea naturii, fiinţa nu ştie ce vrea, dar vrea ce trebuie. În lumea sa, omul nu ştie ce trebuie, dar ştie că vrea.

Cu adevărart

Cu adevărart numai încercările vieţii pot stoarce din sufletul omului seva sau nectarul realizărilor.

Turma urmează păstorul

Turma urmează păstorul pentru că fiecare individ (şi toţi împreună) îşi pot satisface astfel anumite trebuinţe personale. Şi de aceea adevărata revoluţie nu poate fi o „mişcare de mase”, fiindcă revoluţionarul-reformator slujeşte unor idealuri aflate mai presus de individualitatea şi trebuinţele sale.

Adevărata revoluţie este o mişcare a spiritelor devotate cauzei. Iată de ce comunitatea nu va fi niciodată o masă (adică turmă) şi nici doar o simplă alăturare de indivizi (determinaţi de limitele ego-ului personal) ci numai o mişcare armonizată a spiritelor devotate unui ideal, a celor ce-au adus prinos propria lor fiinţă pe Altarul Cauzei.

Omul este Corăbier pe Marea Vieţii

Omul este Corăbier pe Marea Vieţii, iar Vânturile Transformărilor suflă din toate direcţiile; şi ele nu sunt nici bune, nici rele, aflându-se dincolo de orice dualitate. Ínsă pot sprijini ori înfrâna mersul Corabiei. Totul depinde de Corăbier: de locul unde şi-a propus să ajungă, de cunoştinţele sale de navigaţie, de măiestria în a mânui cârma şi velele spre a se folosi de cât mai multe din puterile Vânturilor şi mai ales de a înţelege Graiul Mării, limbajul în care aceasta îi dă de ştire în fiecare moment despre Calea ce trebuie urmată. Chiar dacă acest limbaj nu se găseşte în Manuale, el poate fi totuşi deprins de la alţi Corăbieri şi poate fi recunoscut în Vocea tainică a Fiinţei noastre interioare. Pentru că acolo ne vorbeşte tuturor Cel ce trasează destinele Mării şi rosturile Vânturilor dar mai ales veghează ca rutele Corăbierilor să nu sfârşească în naufragiile Pustiirii de Sine. Întrucât el ştie că fiecare dintre noi suntem purtătorii unei comori ce se doreşte sporită spre folosul întregii Umanităţi, al Vieţii şi-al Fiinţei Corăbierului iar nu risipită pe plajele speranţelor deşarte. Mai trebuie doar ca şi noi să dăm socoteală despre aceasta!

Cum iau naştere cărţile?

Cum iau naştere cărţile? Ca şi copiii. Din nebăgare de seamă.

Vine un gând într-un moment nepregătit, ne entuziasmează, ne pune la lucru şi, după săptămâni (sau luni, sau ani) de trudă istovitoare, închide între două simple coperţi rodul zbuciumului şi suferinţei noastre, spre a-l trimite în lume, lăsându-ne la fel de siguri şi pustii precum ne găsise...... Poate doar mai secătuiţi de bucuria vieţii şi lapidaţi de cuvintele celor ce n-au avut puterea să ne urmeze, dar s-au străduit să ne vorbească... pe la spate.

Trecem prin viaţă

Trecem prin viaţă mereu cu gândul la ziua de mâine. Paradoxul este că în ziua de mâine nu regăsim nici măcar umbra gândului de ieri.

Ca o rază de speranţă

Ca o rază de speranţă trecem prin lume în mare grabă, luând cu noi doar amintirile, lăsând în urmă realizările împreună cu suferinţa zidită la temelia lor şi înaintând mereu spre alte orizonturi la care destinul nostru visează neîntrerupt. Căci acesta este condiţia umană: o speranţă hoinară însoţită de un vis îndrăzneţ cununate pe ascuns în Templul tainic al Înfăptuirii.

Ne luminăm calea cu vise

Ne luminăm calea cu vise şi ne avântăm în orizontul realizării lor pe aripile speranţei.

Că uneori ele se transformă în iluzii adică deşertăciuni e firesc. Orice purtătoare de aripi trebuie să coboare din când în când pe tărâmul ferm al dezamăgirii. Dar numai pentru a se înălţa din nou, mai avântat, în zborul vieţii.

Toţi luceferii

Toţi luceferii apun, mai devreme ori mai târziu. Dar numai pentru a răsări din nou, mai proaspeţi din imensitatea universului.

Asemeni luceferilor sunt visele şi speranţele omului. Dar şi omul însuşi…

Numai pe măsură

Numai pe măsură ce se depărtează de izvoare, cursurile de apă încep a se deosebi între ele: unele devin râuri învolburate, altele rămân simple pâraie.

Şi doar la vărsare putem cunoaşte adevărata măreţie a unui fluviu: căci înainte de a se topi în mare, el lasă în urmă, prin miile de braţe ale deltei un întreg ocean de viaţă. Întreaga agoniseală a existenţei şi trecerii sale prin lume.

Întocmai fluviilor sunt şi oamenii.

Ce sunt oamenii

Ce sunt oamenii – simpli „actori grăbiţi”. Problema e însă, că majoritatea ne uităm replicile...

Nu este muncă

Nu este muncă decât ceea ce a fost mai întâi dorinţă, apoi voinţă şi, în cele din urmă împlinire. Restul simplu consum de energie.

În cuplu

În cuplu fericirea dacă există e una singură, pentru amândoi (aşa încât fiecare îşi ia jumătatea sa), însă nefericirea e a fiecăruia, astfel că doar ea poate fi dublă.

În cuplu

În cuplu fericirea dacă există e una singură, pentru amândoi (aşa încât fiecare îşi ia jumătatea sa), însă nefericirea e a fiecăruia, astfel că doar ea poate fi dublă.

Cea mai mare bucurie

Cea mai mare bucurie în viaţă: să poţi fi împăcat (în fiecare clipă) cu rosturile lumii. Cea mai mare împlinire: să participi la sensul acestora.

Schimbarea omului

Schimbarea omului şi a lumii trebuie să meargă în acelaşi pas. A crea o lume nouă pentru un om vechi se numeşte utopie, ori eşec social. A crea un om nou pentru o lume veche se numeşte crimă, pentru că ai dat naştere unui avorton, unei fiinţe neadaptate a trăi într-o lume nocivă.

În Spaţiul Vieţii

În Spaţiul Vieţii nu există Drumuri drepte. Unele şerpuiesc, altele ocolesc, altele se întorc şi o iau de la capăt. Însă, ca şi în lumea naturii, toate Drumurile, în cele din urmă ajung la Destinaţie. Mai trebuie doar Călătorul să le parcurgă; până la Capăt.

Între bucurie şi disperare distanţa

Între bucurie şi disperare distanţa e-atât de mică, dar prăpastia ce le desparte adâncă şi întunecată.

Acolo s-a pierdut omenirea şi n-a avut puterea să mai iasă nici într-o parte nici în cealaltă; pentru că în faţa vieţii amândouă acestea sunt culmi absolut egale şi numai cei ce şi-au crescut aripi pot avea parte de ele.

Ne înghesuim

Ne înghesuim cu toţii la uşa din dos a vieţii aşteptând să iasă bucătarul cu resturile de la Ospăţ şi ne e teamă să batem la cea din faţă căci nu avem hainele sufletului pregătite pentru Banchetul lumii.

Ne înghesuim

Ne înghesuim cu toţii la uşa din dos a vieţii aşteptând să iasă bucătarul cu resturile de la Ospăţ şi ne e teamă să batem la cea din faţă căci nu avem hainele sufletului pregătite pentru Banchetul lumii.